Adica pe strada, uneori la ore imposibile, cand orasul e inca buimac de somn si tu te prefaci ca mergi in pas vioi spre clasa. Ar fi sub demnitatea ta sa mergi asa cum te simti: lenes si fara niciun chef, cu gandul la cafeaua pe care inca n-ai batut-o, la tigara nefumata si la fotoliul de pe balconul tau unde obisnuiai sa piezi cel putin o ora uitandu-te in gol. Asa ca mergi sprinten-relaxat, ca si cum nu mai poti de cata frumusete e pe fata pamantului, zambesti la trecatori si asculti muzica in casti.
Karma te pandeste deja, dar tu nici nu stii
Pe umarul drept, chiar langa sacul de sala, e salteaua de yoga. Asta iti da puteri nelimitate asupra oricarei alte persoane din prajma ta. Cel putin asa simti tu, ca esti mai presus, ca faci ceva cel putin maret si ca n-ai vrea sa fii in pielea oamenilor razleti care se duc si ei in treaba lor (saracii, sigur merg la birou!).
In fine, ajungi la sala, intri ca la tine acasa, saluti pe toata lumea desigur, tot cu zambetul pe buze (desi, la drept vorbind, iti vine sa ceri o intrevedere cu cel care a decis sa puna orele atat de devreme ca sa-I spui parerea ta intima despre asta). Ajungi in clasa – practic te-ai tara daca ar fi dupa tine, cu ochii carpiti, parul valvoi si o indispozitie evidenta. Participi activ la ora – faci, dregi, respiri, inspiri, te intinzi, de indoi, te incurajezi, ai senzatia ca muti muntii din loc – nu-s chiar munti, e doar cocoasa. Pana la urma se termina chiar cand incepuse sa-ti placa. De-asta ai spus totdeauna ca ora de yoga ar trebui sa dureze o ora jumate! Iti strangi salteaua, o rulezi incet, meticulos, sa nu-ti iesi din stare.
La trecerea de pietoni, cand fara sa vrei te vezi obligat sa cobori din globul de cristal ca sa te asiguri, ai o epifanie declansata de-un albastru infinit care se intinde pe caldaram, chiar in locul unde stii ca ar trebui sa fie numai si numai adidasii roz. Si intelegi dintr-o data totul, alfa si omega, soarele si luna, viata si moartea. Dar mai ales moartea sau macar disparitia ca asta te-ar ajuta cel mai mult in secunda aia.
Manat de graba catre sandwich si ametit de atata admiratie pentru tine insuti, ai uitat sa-ti scoti papucii de protectie. Intr-o fractiune de secunda iti dai seama ca umbli pe Calea Victoriei cu niste pungi turcoaz in picioare. In jurul tau se face vid si ai senzatia ca pici cu liftul de la etajul 125. Stii golul ala in stomac, sentimentul ala de sfasit de lume? Ei, fix asa se simte cand tocmai te-a pocnit karma direct in trufie.
