De ce? Pentru ca, in primul rand, n-ar trebui sa accept durerea in practica mea. Ea poate aparea, dar numai de mine depinde s-o dau afara de pe salteluta dintr-o miscare.
Imediat dupa ce m-a strafulgerat gandul cel bun si anume ca n-am nicio sansa in fata durerii, m-au atacat si intrebarile existentiale. La ce bun sa ma chinui atunci? Ce sens are sa fac yoga, daca doare? Am ceva sa-mi demonstrez? N-am probleme si incerc sa-mi fac? Vreau sa ma chinui? Adica am o adictie la durere? Sau mai rau, am o adictie la placerea neinchipuita a momentului cand practica s-a terminat si nu mai doare nimic? Raspunsul e DA, la toate. Si astea sunt lucrurile pe care trebuie sa le schimb, atat pe salteaua de yoga cat si in viata de zi cu zi. Aleluia!
Vartejul asta de intrebari-capcana mi-a alimentat indoielile pe care mintea mea le-a macinat tot anul respectiv (mai exact acum 3 ani) cat am practicat mai domol, acasa, si din lipsa de timp dar si din nesiguranta utilitatii practicii. Ca urmare, era cat pe ce sa renunt.
Iti vine sa renunti? Abtine-te!
Probabil ca in orice nu e usor si la indemana, si la yoga vine o vreme de cumpana. Cam pe cand treci de etapa de incepator, capeti incredere in tine si te umpli de aspiratii. Asta cred ca e momentul cand ai cele mai mari sanse sa te lasi.
Pe de o parte, esti tentat sa renunti din cauze fizice: nu mai vezi niciun progres, practic simti cum de luni bune bati pasul pe loc si ajungi la concluzia pripita ca asta e tot ce poti. Coloana ta nu va fi niciodata mai dreapta, ai castigat nemultumitor de putina elasticitate, muschiii tai astia sunt si cu ei o sa defilezi. Gandurile negre te bubuie la fiecare ora asa ca nu te poti concentra, nu respiri bine, te frustrezi. Ai putea continua, totusi… si daca asta ar fi limita, ce, doar nu te antrenezi pentru Olimpiada! Dar setea de perfectiune te face la nervi. Stiu pentru ca nu sunt mai presus, am simtit pe pielea mea cat e de parsiva.
Pe de alta parte iti vine sa renunti si din cauze mult mai complexe, mai adanci si mai greu de acceptat care au legatura cu promisiunile alea de zen style neatinse. Una peste alta viata ta ramane mai mult sau mai putin asa cum a fost. Tot ai momente grele, tot esti stresat, tot n-ai scapat de frici, tot n-ai gasit iubirea vietii sau a lunii sau a saptamanii macar. Pui problema greșit.
Daca asculti ce-ti zice mintea, pe baza unor informatii de altfel rezonabile si usor verificabile (in oglinda, in agenda telefonului si nu in ultimul rand in portofel), vei renunta. O sa te multumesti cu niste sun salutations zilnice, cat sa nu zici ca ai abandonat total povestea. In timp, probabil ca n-o sa le mai faci nici pe astea. In orice caz, nu o sa le faci cu convingere pentru ca nu le mai intelegi scopul si mai ales pentru ca te doare, in continuare. Durerea la yoga va fi argumentul forte cand o sa renunti.
Ce vreau sa zic cu asta e ca avem corpuri diferite, cu abilitati si structuri diferite. Unele lucruri pot fi imbunatatite in timp si cu perseverenta (uriasa!): mai o cocoasa, mai niste elasticitate in plus, un pic de muschi. E foarte mult chiar si atat daca te gandesti de unde ai plecat, hai sa fim sinceri!
Altele insa vin de la natura intr-o forma predefinita, pe care n-o putem schimba nici daca ne dam sufletul pe salteluta. Si cel mai sanatos ar fi nici sa nu incercam pentru ca atunci o sa avem de-a face cu durerea, atat acuta cat mai ales cronica, daca insistam. Stiu, tentatia e mare, fiindca ca ne plac la nebunie pozele alea cu posturi perfecte. Vrem si noi asa cu orice pret, chiar si cu pretul durerii! Ei bine, in unele cazuri nu se poate. Punct.
Mie asta mi-a fost cel mai greu sa inteleg si mai ales sa accept: ca n-o sa fac niciodata o Chaturanga perfecta (orice o insemna asta) sau un Downward dog de Instagram. Natura m-a construit in asa fel incat nu e posibil, oricat as lucra eu la muschi si la forta. In schimb, dupa meciuri grele de box cu mintea mea, am realizat ca pot sa le fac sanatos si sa ma bucur de exact aceleasi beneficii. Adica de fapt pentru asta practicam, nu? Sa ne simtim mai bine la minte si la trup.
Organigrama pe salteaua de yoga
Dupa aceasta revelatie, relatia mea cu durerea la yoga s-a schimbat. Si, de fapt, si relatia mea cu yoga in general. Abia dupa ce am uitat de orice vanitate (ma mai incearca, nu zic nu, dar #rezist) am inceput sa practic pe bune.
Pe salteaua de yoga, eu sunt seful. Eu stabilesc cat de puternica e durerea. Si ar fi bine sa stabilesc ca e la limita de jos a suportabilului. Ar fi bine ca durerea sa nici nu fie, de fapt, durere, sa fie doar un disconfort. Asta e bun. Disconfortul si epuizarea sunt prietenii mei. Astea doua m-au dus atat de departe de zona calduta in care stateam pe loc incat abia dupa ce m-am afundat in ele si le-am tratat cu respect am simtit ce inseamna yoga la toate nivelurile: fizic, mental si energetic. Crede-ma, merita sa nu abandonezi doar de frustrarea unor alinieri de manual. Si oricum, depinde ce manual citesti.
Disconfort vs durerea la yoga
Disconfortul conteaza din doua motive: fara disconfort nu-ți poți trece limita, nu poti s-o impingi mai sus. Al doilea e de si mai mare bun simt: dacă disconfortul iti taie respiratia, e semn clar ca trebuie sa faci un pas inapoi, imediat. Asta e durerea! Ca urmare, disconfortul devine unitatea de masura cea mai buna a efortului tau pe saltea si a avansarii tale in practica. Inspiri in disconfort, expiri in el. Inspiri si expiri ritmic, incet, adanc, controlat, pana ajungi, fara durere suplimentara, o treapta mai sus. Atat in postura, cat si in capacitatea ta mentala de a face fata unei situatii care nu e lapte (vegetal, vegetal, n-am vrut sa zic altceva!) si miere. Atentie ca ia timp, pentru unele posturi, o treapta mai sus inseamna zeci de ore de practica la nivelul ala mediocru, care te nemultumeste. Nu e mediocru, e nivelul tau pentru moment, daca respiri corect si te concentrezi in loc sa injuri, e nivelul perfect. Si o sa-l depasesti, jur.
Corpul se supune rapid. Soldurile se deschid incet, imperceptibil, umerii devin mai mobili, picioarele se infig mai sigure in saltea, muschii se incordează. Chiar si aia pe care nu stiai ca-i ai. Simti toate modificarile fizice la un asemenea nivel de subtilitate incat ai impresia ca poti sa-ti muti oasele si pielea din loc cu puterea mintii. Simti ca ai control asupra fiecarui centimetru de tesut. Asta, bineinteles, cu conditia sa fii atent doar la ce se intampla in interiorul tau si sa ignori complet oglinda, colegul de alaturi, orice alt gand care iti trece prin cap. Stiu ca suna aproape stiintifico-fantastic, dar asa si este: jumatate stiinta, jumatate uimire.
Pe salteaua de yoga durerea o sa castige intotdeauna (la fel si in viata), o sa fie mai presus de ambițiile tale. O sa-ti faca practica imposibila si nesuferită. O sa-ti strice corpul, in unele cazuri poate pentru totdeauna.
Disconfortul, in schimb, te va invata ca esti mai mult decat crezi, mai mult decat stii despre tine. Te va invata ca tu esti stapanul durerii (de orice fel, cea psihică e inclusa) si nu invers.
Stay safe & lucrati cu disconfortul, e bun!