Deci dupa Formula 1 si turneele de tenis – amanate toate pe termen nelimitat – nici de asta n-am sa am parte! Apoi m-a trecut un gand mult mai abrupt si colturos: astia sunt, de fapt, supra oamenii care au pierdut totul. Atletii. La ei trebuie sa ma uit de cate ori ma trec fiorii viitorului personal. De dragul de-a ramane cu mintile intregi, nu de alta.
Cand se anuleaza Olimpiada, nu e ca si cum mi s-a anulat mie filmarea sau ora de yoga. Nu e nici macar ca atunci cand mi se anuleaza tranzactiile pe motiv de fonduri insuficiente.
Nu, oricat as zice eu ca fiecare cu scara lui de masura si propriile nevoi materiale si spirituale, raspunsul e Nu si Nu – Nu e la fel. Din orice pozitie as evalua evenimentul si oricat de negru mi s-ar arata viitorul personal in conditii de libera la mare – la propriu – dar si fara job ( tot la propriu, din pacate), drama unui atlet pus in fata faptului implinit e cu adevarat o drama. A mea e doar o lamentatie, cel putin pentru moment. Pentru ca eu voi gasi resurse sa continui, oricat de greu va fi (stiu, n-o sa fie placut!). Dar pentru unii atleti cred ca asta e finalul si m-as bucura foarte tare sa ma insel.
Viata e mai mult decat frica de moarte. trebuie sa fie!
Asta am invatat-o de la un prieten de la munca, printre suturi in fund si mistouri – simtise omul bine cum functionez! Ii zic prieten desi, teoretic, nu suntem, dar il consider asa si o sa-i fiu recunoscatoare pana la sfarsit: baiatul asta e eroul meu. Acum, mai nou, am reinvatat acelasi lucru urmarindu-i pe atleti.
Ce vreau sa zic e ca de obicei ne uitam la sportivii de inalta performanta frontal, cu asteptari. Rareori avem curiozitatea sa aruncam o privire in background, in spatele curtii. Probabil ca oricum ce-am vedea acolo ne-ar coplesi: munca, drama, determinarea, povestile, complicitatile, animozitatile si jocurile politice. (Cum n-am mare lucru de facut zilele astea, ma uit la seria Neftlix Drive to Survive, o lectie de viata si de moarte cu si despre echipele de Formula 1. Sa vezi acolo nervi intinsi si minti supraomenesti! – nici ei nu mai au circuite fizice, joaca online sezonul asta, nici nu vreau sa ma gandesc cum se simte atat pe muschi cat si pe nervi!).
Dar si mai rar ii luam pe atleti cu adevarat ca surse de inspiratie, ca modele de viata, ca probe vii pentru vorba aia ce-mi place mie: imposibilul e posibil. Poate ca ar trebui sa o facem mai des, mai ales acum. Poate ca asta ne-ar ajuta mai mult decat stirile panicarde, poate ca am invata cum sa lucram cu noi, cu fricile, cu angoasa, cum sa negociem mai bine cu disperarea si mai ales cu pierderea. Pentru ca pierderi mari vom avea toti, sa nu ne iluzionam!
O experienta personala care mi-a deschis ochii
Am inteles mai bine lucrul asta abia de curand, cand m-am inscris la un yoga teacher training si ca sa pot sa-i fac fata m-am pregatit inainte intens, fizic si psihic, timp de 2 luni. Doar asta am facut, zi de zi pentru multe ore: pregatire. Fara menajamente, fara motive de Craciun, Revelion sau alte sarbatori, fara dispense de la dieta, fara oprire.
Am avut un obiectiv clar si mi-am pus toata viata in el. Cursul a durat aproape o luna, a fost cea mai dificila experienta din viata mea, atat pe partea de corp cat si pe aia de minte. A fost mica mea olimpiada, jocurile olimpice ale a unui muritor de rand. Si abia dupa ce am trecut examenele si linia de sosire m-am relaxat si-am simtit ca efortul meu a avut, cu adevarat, sens. Fara lunile de pregatire, n-as fi avut nicio sansa. Iar daca trainingul s-ar fi anulat, ar fi fost cel mai mare pas inapoi facut de mine vreodata. Din nou, atat la nivel fizic cat si psihic.
Si totusi ce-am inteles e ca poti sa pui toate ouale intr-un cos si apoi, din motive independente de tine, cosul sa se faca praf si pulbere. Scapi cu viata, e drept, dar cum faci sa nu-ti pierzi mintile?
Faci ca sportivii de performanta ramasi fara Olimpiada. Accepti. Sunt atleti care se antreneaza de-o viata pentru momentul Olimpiadei, nu de cateva luni. Unii sunt niste copii care au renuntat de mult la copilarie, la prieteni, la vise pamantesti, totul de dragul unui vis mult mai mare si mai complet. Tocmai l-au pierdut.
Si nu e totuna c-o sa fie Olimpiada la anul. N-o sa fie la fel. Trainingul unui sportiv de performanta e gandit pe etape, e tinut sub lupa zi de zi, psihicul e lucrat gand cu gand, respiratie cu respiratie. Varful de forma e programat, la fel si epuizarea – e dirijata. Totul pentru momentul ala unic care se intampla o data la 4 ani, pentru care fiecare sportiv de inalt nivel pun pariu ca si-ar da viata ca sa-l traiasca.
Sunt sigura ca pentru unii la anul va fi prea tarziu. Vor fi deja trecuti, poate chiar se vor retrage inainte de a-si fi trait visul, cu viata consumata pentru nimic. Ceilalti o vor lua de la capat cu pregatirea dupa o lunga pauza fortata de imprejurari. Nu, pauza nu ii ajuta, le face mai rau, vor porni dintr-un punct din care le va fi foarte greu sa recupereze.
Speranta moare ultima!
Si totusi, nimeni nu plange, nimeni nu-si smulge parul, nimeni nu-si pierde speranta. Pe FB-ul atletilor de performanta am citit mai ales mesaje rationale, rezonabile, pe plus. De asta zic ca mai bine zielele astea ne uitam la atleti ca sa nu ni se para ca n-avem scapare.
Pentru ca pentru ei lumea s-a prabusit deja. Mai mult, din respect pentru viata – a lor si a altora – si-au prabusit-o singuri. Ei au fost primii care au strigat Stop joc! cu pretul unui efort pe care noi nu vom avea niciodata masura sa-l apreciem. Durerea cu care au facut gestul asta, nici atat.
Dar avem sansa sa intelegem ca efortul de-a sta in casa, spre exemplu, tot din respect pentru viata – a noastra si a altora – nu e chiar asa un efort capital. Nici ala de-a accepta situatia fara sa ne iesim din minti nu e supraomenesc. Nici ala de-a ramane buni si optimisti. Nici ala de nu ne pierde speranta.
Stay safe & ramaneti pe pozitii!