Dupa o calatorie de vreo 5 ore cu autobuzul cu aripi – experienta coplesitoare din multe puncte de vedere – am coborat in autogara din Tangalle. Sau Tangalla, cum ii zic satenii. E un satuc-orasel la mare, pe coasta de sud a insulei, care n-a fost niciodata in planul de calatorie, dar spre care ne abatuse gazda din Nuwara Eliya cand a auzit ca vreau la plaja asap. Prima impresie a fost nicicum. Ma chinuia foamea si n-aveam niciun chef sa caut cu burta goala Ganesh Gardens, locul care ne fusese recomandat. Agitatia din autogara m-a convins rapid ca nu e cazul nici sa intru in vreo ghereta cu gustari de pe-acolo (amintirea garii din Colombo inca ma bantuia). Mai bine sa mai rabd un pic – vreo 10 minute ma gandeam eu – pana ajung pe plaja.
Am inceput sa taram bagajele pe primul drum care ne-a iesit in cale, in speranta ca asfaltul se va opri, la un moment dat, fix in nisip. Strada era goala iar noi un pic debusolati, dar nici bine n-am inceput sa inaintam ca ne-am oprit direct pe-o bordura, hlizindu-ne aiurea, si ne-am luat inghetata de la singura persoana care se vedea pe drum, un vanzator ambulant imbracat in carpe multicolore. Chiar de-acolo ne-a cules, 5 minute mai tarziu, un localnic cu un tuc-tuc, oarecum mirat sa afle ca stateam senini si inocenti in arsita miezului de zi, fara rezervari si, de fapt, fara nicio tinta cu adevarat clara. Ne-a propus sa ne duca gratis pana pe plaja, la hotelul proaspat deschis al unor cunostinte; daca nu ne placea, n-aveam nicio obligatie sa stam si cursa ramanea, evident, free of charge. Hmm… fiecare am ridicat cate o spranceana. Dar cum planurile n-au fost o prioritate in aceasta vacanta, l-am dat utarii pe Ganesh cu tot cu gradina, ne-am urcat calabalacul in tuc-tuc si-am pornit. A fost, poate, cea mai norocoasa intalnire, pentru ca asa i-am cunoscut pe oamenii de care mi-a fost cel mai greu sa ma despart vreodata.
Tangalle Beach cat vezi cu ochii
Plaja s-a itit mai intai cu greu, printre constructii cu aspect mai degraba europeano-balcanic, ceea ce m-a indispus profund, dar n-am zis nimic. Nici n-am avut cand. Pana sa-mi manifest nemultumirea, strada s-a ingustat brusc, tuc-tucul s-a opintit peste un podet, noi ne-am clatinat cu tot cu bagaje si am ajuns pe o fasie ingusta, betonata, in dreapta cu oceanul si cateva terase, in stanga cu case si casute mult mai prietenoase decat ce vazusem pana atunci. Ne-am oprit la Shanika Beach Inn, un soi de hotelas cu 3 etaje, la 50 de metri de plaja. Nu era ceva ce sa-ti ia mintile cand il priveai, nu, nici pe departe. Insa am avut un sentiment bun, nu stiu inca daca de la oboseala sau pentru ca totul in jur parea lipsit de orice eticheta pretentioasa. Oameni ici si colo, pe la mesele de langa plaja, cativa turisti pe drum, nimic sofisticat si nici prea agitat, ceea ce mi s-a parut de bun augur. Nimerisem intr-un soi de satuc in satuc cum ar veni; inca nu aflasem ca Tangalle e una si Tangalle Beach e Raiul. Am ramas mai intai 3 zile, am plecat de Revelion la Mirissa si ne-am mai intors pentru inca 3. Am platit foarte putin, cam 15 dolari pe zi pentru o camera simpla dar confortabila si foarte curata la ultimul etaj al stabilimentului, cu o minunata terasa cu sezlonguri de unde aveam sa constat ca rasaritul era fantastic.
Acolo i-am cunoscut pe Amilla si pe Kasun. Primul terminase arte si era bucatarul hotelului, al doilea era poet si tinea jobul de administrator. Nu ne-am imprietenit imediat ci mai pe seara, pentru ca deocamdata am plecat sa exploram plaja.
Parea fara sfarsit si am ajuns la concluzia ca si era pentru ca in cele 6 zile petrecute in Tangalle nu am reusit sa ajungem la capatul ei vreodata. Fasia de beton mai continua putin, asa ca am luat-o domol la pas, cand pe nisip, cand pe fasie, cascand ochii la frumusetea din jur. Plouase vreo juma’ de ora, ploaie tropicala, dramatica si rapida, ce pictase cerul cu palcuri de nori. Lumina imi taia respiratia: calda si difuza, patrundea parca prin mine, o simteam pe piele si in nari si ma invelea ca intr-un cocon din care n-as mai fi vrut sa ies niciodata. In plus, era incredibil de liniste pentru o plaja turistica si banuiam ca oamenii se refugiasera care pe unde apucase din calea mini furtunii. Aveam sa constat insa ca numarul de turisti de pe plaja va ramane infim in fiecare zi, desi seara beach barurile se animau exact atat cat trebuia ca sa simti atmosfera de vacanta. Dar nu mai mult, nu va ganditi la Vama Veche ca n-are nicio legatura fasia de beton de acolo cu cea deja cucerita de palmieri si vegetatia luxurianta din Tangalle Beach.
Timpul pe Tangalle Beach
Daca pana atunci avusesem vagi planuri si eventuale tinte de bifat in carnetelul de vacanta, in Tangalle a disparut si urma lor. Ritualul zilnic era simplu: continea un traseu de-a lungul plajei, cu popasuri in aceleasi locuri, ca si cum am fi trait o nesfasita zi a cartitei din care pastram totusi amintiri. Nou-noute erau doar starile si senzatiile fiecarui periplu. Traseul l-am fixat exact in dupa amiaza venirii, imediat dupa ce am devorat o friptura de ton impresionanta (ca dimensiuni in primul rand, dar si ca gust) la prima terasa care mi-a iesit in cale. Ar fi fost momentul pentru o cafea, dar cum in Sri Lanka mai bine iti iei un ceai ca si cafeaua tot gust de ceai are si daca nu esti norocos din fire s-ar putea sa aiba chiar si gust de ghimbir, am decis ca incercarea asta merita o experienta in sine.
Cel mai adecvat loc pentru asa ceva mi s-a parut un foisor din lemn deasupra plajei, al carui patron, un localnic plin de glume care locuise in Germania vreo 19 ani, parea ca venereaza Jamaica sau macar steagul ei.
Tot la Star Fish ne-a mai fost introdusa o delicatesa locala: arrakul, rachiu din nuca de cocos despre a carui preparare barmanul ne-a dat incantat toate detaliile. Intre noi fie vorba, alcoolul e si mai scump decat tigarile, desi nu atat de rar. Insa nici macar bere nu gasesti la orice terasa si daca vrei un vin, spre exemplu, trebuie sa mergi la Liquor Store. Daca nu vrei sa te ruinezi, tot de acolo te aprovizionezi si cu Old Arrak (neaparat Old pentru ca celelalte variante nu sunt atat de bune), fara grija ca o sa se supere cineva daca bei din sticla ta la masa lui. Nici pomeneala, mai degraba o sa vina sa dea noroc cu tine.
Dupa cafea si arrak, cel mai bine ar fi mers un mojito. Ne-am luat ramas bun de la gazda noastra de dupa amiaza si am pornit agale pe plaja in cautarea lui, cascand ochii la bungalourile rupte parca din eternul meu vis cu insula in care voi trai la un moment dat. Ma asteptasem sa gasesc senzatia asta de imponderabilitate mai degraba in Caraibe, dar acolo n-am simtit nicio clipa ca am picioare de guma si ca plutesc. Pe Tangalle Beach insa, lucrurile se derulau, de ore bune, ca intr-un film: cabane mai mici sau mai mari, restaurante fara pretentii infipte direct in nisip, palmieri si lanuri de zorele impanzind plaja, o laguna ici, o gradina colo, oameni foarte putini, oceanul verde, nisipul alb si cred ca trecuse de mult kilometrul cand ne-am hotarat sa ne oprim si sa bem ceva. Mai exact o bere, pentru ca doar atatia bani mai aveam. Uitasem sa scoatem de la bancomatul din oras – pe langa lipsa planurilor, nici organizarea n-a fost chiar punctul forte al vacantei – si in zona plajei cel mai bine ar fi sa uiti ca ai carduri, ca sa nu ramai cu frustrari. Era placut la Cinnabar asa ca am tras de bere cat am putut, intinsi pe sezlongurile de pe nisip. Nu era nimeni altcineva in preajma, plaja era pustie, se auzea numai oceanul si sentimentul ca toata frumusetea aia e numai a mea, ca tot cerul cu miliarde de stele imi cade in cap, m-a coplesit.
Nu peste multa vreme m-a coplesit si foamea. Situatia nu arata bine deloc si eram ferm convinsa ca va fi imposibil sa mancam ceva pe datorie, prin vecini. Ma inselam. In mod normal m-as fi enervat teribil, dar gandul asta a trecut pe langa mine si s-a pierdut undeva, fix acolo unde in zilele urmatoare aveau sa mearga si alte ganduri neplacute. Ceva din Tangalle Beach exercita o putere fantastica asupra starii mele de spirit. Lucrurile care ma scoteau de obicei din fire, acolo n-au avut nicio putere si niciun efect.
Cam pe-aici s-au terminat cele 10 minute de pace, dar pentru ca Tangalle Beach e sufletul meu, imi dau o derogare si-o sa continui sa scriu pentru inca vreo 6. E si asta o treaba, sa stii cand sa spui Stop!
Artistul bucatar si administratorul poet
Taras-grapis ne-am intors la hotel lasand pe a doua zi treaba cu mojito-ul, si ne-am asezat in fata lui, la una dintre mesele de pe plaja. Tot ce puteam face era sa ne mai uitam putin in gol catre locul in care auzeam oceanul, adica la vreo 10 metri mai in fata, muti si noi ca pestii fiindca orice cuvant nu-si avea locul si n-ar fi fost in stare sa reflecte vreun dram de adevar. De la cina ne luasem deja gandul si racaiam pe fundul rucsacului dupa niste resturi de biscuiti de la munte.
Atunci ne-a acostat Amilla, bucatarul. Primul lucru pe care l-a facut a fost sa ne ofere din berea lui. Am luat bucurosi. Al doilea, sa ne incredinteze barul unde erau boxele. Totul a inceput in momentul in care prietenul meu de calatorie a pus prima melodie: Sue Paparude – Pentru Inimi. Playlistul romanesc, care avea sa ruleze 2 zile pe plaja de la Shanika, si-a facut rapid admiratori. La fel si noi. Am dansat cu Amilla si Kasun pana n-am mai putut, apoi ne-au oferit bere si arrak, iar in cele din urma ne-au gatit noodles cu fructe de mare, desi ii prevenisem ca n-aveam niciun ban pana a doua zi. Nu i-a interesat.
Amilla e din Arugam Bay, de pe coasta de Est si din povestile lui despre plaje salbatice am tras concluzia ca musai trebuie sa ajung in viata asta si acolo. Se facuse bucatar dintr-un motiv simplu: castiga foarte mult pentru nivelul de trai din Sri Lanka. N-a avut nicio problema sa ne spuna cat si, facand socoteala zerourilor in gand, am trecut de 500 de euro. Era intr-adevar imens! In plus, iubea plaja si ii placea sa-si petreaca timpul cu turistii. Radea mult, parea ca n-are vreo inclinatie aparte catre respectarea legilor locului si nu prea ii pasa daca patronul, care se mai itea si el din cand in cand prin zona, ii facea cate un semn discret dar cu mesajul clar de-a se intoarce la treaba. Nu statea locului o clipa, robotea cu zambetul pe buze prin bucatarie de dimineata, de la micul dejun, pana seara, la cina. Dar avea si timpi morti destul de generosi – dupa cum puteam sa ne dam seama cu usurinta – cand pe terasa nu erau alti musterii. Atunci facea cate o baie si era numai al nostru.
Kasun s-a dovedit clar o fire mai visatoare decat Amilla, in ciuda jobului de administrator. Scrie versuri, il intereseaza filosofia si-l preocupa problemele sociale. Ne povesteste cu modestie si numai dupa ce am insistat cu intrebarile, ca mentorul sau este cel mai mare poet al tarii, el ii citeste lucrarile si ii da sfaturi. Publicase deja, cu 2 ani in urma, un prim volum de versuri care avea ca idee centrala avortul – cu care in mod cert Kasun nu era de acord din considerente religioase. Ca sa se explice, ne-a vorbit despre viata in cuvinte simple, care nu includeau, asa cum m-as fi asteptat, ideea de pacat, dar o includeau pe cea de miracol. Era cu adevarat fascinant sa discuti despre asta undeva la capatul lumii, pe o plaja fantastica, cu un om atat de firesc si de autentic. Cartea fusese tradusa in engleza si se vanduse prin hotelurile si resorturile de pe litoral, era sold out. Din pacate nu mai avea decat varianta in singaleza, asa ca am fost dezamagita sa aflu ca nu pot s-o citesc. Mi-ar fi placut! Nu se imbogatise, dimpotriva; de asta administra hotelul. Acum lucra la cel de al doilea volum al sau (care intre timp a si fost publicat); dar la vremea intalnirii noastre strangea bani pentru asta si mai avea foarte putin sa-l finiseze. Noua sa carte era despre beach boys si turismul sexual cu care Kasun, de asemenea, nu era de acord pentru simplul fapt ca el credea in iubire. Motiv pentru care, la vreo 40 de ani, era inca singur. Mi-a lasat impresia unei persoane adanci, cu melancolii si neintelesuri. Dar m-a uimit cum, in ciuda intrebarilor exstentiale care poate ca ar fi acrit un european, el reusea sa fie mereu pozitiv, primitor, vesel, binevoitor fara sa faca vreun efort. Sa gaseasca tot timpul cele mai subtile si calde ironii si cuvintele bune pentru orice situatie (chiar si pentru aia in care te intorci noaptea fara scuter pentru ca ai pierdut cheia in nisip si l-ai abandonat la kilometri distanta).
Vibe-ul care aduce oamenii la un loc
Pe langa Kasun si Amilla, pe Tangalle Beach am mai descoperit cateva personaje interesante: baietii de la Little Pumpkin peste care am dat a doua zi, in cautarea mojito-ului perfect. Chiar faceau cel mai bun mojito pe care l-am baut vreodata, in pahare uriase care nu-ti lasau prea multe optiuni dupa ce le terminai. Mai bine mai cereai unul si mai trancaneai vrute si nevrute o vreme, decat sa te aventurezi sa pleci undeva. Date fiind aceste detalii, amintirile de la Little Pumpkin se reduc la cateva discutii aproape filosofice si la intalnirea cu un cuplu olandez trecut de 50 de ani, care m-a fascinat: ea psiholog, el jurnalist de calatorie. Imi amintesc rochia cu buline a tipei care se decupa superb in fundalul inserarii din Tangalle si pacea de pe chipurile lor, la cina. Si, desi stiu ca judecatile din afara cuplurilor sunt viciate de lipsa detaliilor interne, pot sa spun ca eu asa mi-am imaginat fericirea: exact ca ei doi.
Ziua plecarii de pe Tangalle Beach a fost ziua plecarii acasa si s-a dovedit, fara rezerve, cea mai grea despartire din viata mea. Planuisem s-o luam pe la 12.00 catre aeroport fiindca aveam un drum de vreo 6 ore de strabatut, cu mai multe autobuze. Dar la amiaza inca mai cautam in nisipul de la kilometri distanta de hotel cheia de la scuter, pe care o pierdusem cu o seara in urma, in singurul loc unde am vazut toate mesele ocupate, la Sha Sha Seafood. Probabil ca nu intamplator baraca de pe plaja atragea lumea mai mult ca cele din vecinatate: acolo am mancat cel mai bun peste de pe coasta de sud. Printr-o minune am gasit-o si, de bucurie, ne-am asezat pentru 5 minute in lanul de zorele care impanzea plaja absolut pustie, inundandu-ne de micile zgomote care veneau dinspre laguna. Imi parea rau ca plec, de fapt nu-mi parea rau, imi parea imposibil.
Ne-am luat scuterul si-am inceput sa facem cale intoarsa catre hotel. Si in cap aveam imaginea casetelor din copilarie, pe care, dupa ce stricasem casetofonul, le dadeam inapoi cu un pix. Asa derulam si acum muzica sublima a acestui loc, din capatul opus al plajei catre momentul T zero.
Am trecut in zbor prin Ganesh Gardens, cam ultimul stabiliment de pe plaja, care era, intr-adevar, un loc superb, o gradina uriasa crescuta in nisip. Apoi pe la Palm Beach Cabanas, unde zilele trecute ne asezasem la umbra, in padurea de plamieri in care erau construite bungalow-rile. Am aruncat o ultima privire catre plaja de la Cinnabar unde statusem o dupa amiaza in hamace; era pustie si acum, ca si atunci. I-am salutat din mers pe baietii de la Little Pumpkin, apoi pe prietenul nostru cu o slabiciune pentru Jamaica si, cu greu, i-am spus la revedere lui Kasun, uimit ca ii inapoiem atat scuterul, cat si cheia. Amilla era plecat cu treburi la Colombo, asa ca n-am apucat sa ne luam ramas bun.
Era ora 16.00 si-am parasit Paradisul cu inima franta, nu inainte de a-mi ingropa slapii in nisip ca sa las pe Tangalle Beach o parte din visul meu, in speranta ca va veni o zi in care-o sa ma-ntorc dupa el.
