Hiruni si calatorii din autobuzul cu aripi

H
Pe Hiruni am cunoscut-o abrupt, in autobuzul cu aripi. Maica-sa mi-a pus-o pur si simplu in brate, zambind si fara nicio introducere. Apoi s-a inghesuit si ea pe un petec infim de bancheta, cu un maldar de pungi, claie peste gramada.
Inainte sa ma izbeasca orice intrebare despre ciudatenia imprejurarii in care ajunsesem sa car un copil necunoscut, m-a izbit aroma placuta de levantica a fetitei. Avea vreo 3 ani, destul de multe kilograme si o relaxare pe care nu am intalnit-o inca la niciun pici european. N-a schitat niciun gest de impotrivire cand a trecut din bratele familiare ale mamei in poala unei straine. Ca si cum era ceva absolut firesc – probabil ca era, altfel nu-mi pot explica situatia – Hiruni si-a pus capul pe mana mea stanga si s-a culcat. Printre sacose, maica-sa, care nu stia engleza, mi-a zambit din nou, a aratat spre fetita si a spus simplu: Hiruni – de unde am tras concluzia ca asa o chema. A scos un mango, l-a feliat pe loc cu un cutit (tot printre sacose) si mi l-a intins. L-am luat fara sa comentez, am zambit si eu, l-am mancat si m-am culcat ametita atat de lenvatica cat si de intamplarea in sine.

 

 

Chiar inainte sa adorm, in timp ce rontaiam din mango si meditam la propria stupefactie, mi-am dat seama ca, surprinzator, nu sunt deranjata de gestul femeii si nici de coletul cu care ma capatuisem, probabil, pentru ca dintre toti cei 6 calatori inghesuiti pe bancheta de 4 locuri din spatele autobuzului, eu aveam cele mai putine bagaje: doar un rucsac. Hiruni venise natural in locul unde ar mai fi incaput ceva si, cu siguranta din curtoazie, ca sa nu-mi plaseze sacosele, femeia imi incredintase copilul. Am inteles ca era un gest de incredere si pretuire. Asa ca am lasat situatia cum picase si-am adormit linistita, in tambalaul de nedescris ce se itea din boxele aflate chiar deasupra capului meu.
In Sri Lanka nu exista autobuz care se respecta fara boxe si nici playlist fara muzica indiana. E un deliciu, mie mi-a placut la nebunie si de multe ori abia asteptam sa ma urc in autobuz doar de dragul ritmurilor vesele pe care, trebuie sa recunosc, ca uneori si dansam. Cu putin noroc si acelasi pret infim la bilet (oricat de lunga e calatoria, n-ai cum sa platesti mai mult de cateva sute de rupii, adica 2-3-4 maxim 5 euro) poti da chiar de un autobuz cu televizor, deci ai ocazia sa te delectezi si cu clipurile, nu doar cu muzica.

Un organism fantastic

Intamplarea cu Hiruni m-a intrigat, asa ca dupa vreo ora de somn, cand m-am trezit, binedispusa de altfel, in ciuda tuturor amanuntelor acestei calatorii care in mod normal m-ar fi dat peste cap, am inceput sa analizez perimetrul destul de restrans asupra caruia aveam acces vizual. Nu tinea nici macar pana la jumatatea masinii pentru ca inghesuiala e un alint ce nu face dreptate realitatii din autobuzele Sri Lankeze de cursa lunga.
Calatoream deja de vreo 3 ore si mai aveam inca vreo 3 pana la destinatie. Plecasem din munte, de la Nuwara Eliya, pe la 8.00 dimineata, dupa o excursie ratata din cauza ploii la Horton Planes, asa ca ma trezisem pe la 4.00. Si abia pe la 14.00 aveam sa ajung in sfarsit la mare, la Tangalle. Nu parea cea mai buna zi a vacantei mele. In aceste conditii, nici prin gand nu-mi trecuse ca voi descoperi in autobuzul care gonea nebuneste printre culmi si se apleca inspamantator peste rape un organism viu, de o candoare nesfarsita.

Cum functioneaza autobuzul cu aripi

Odata ce pasesti in autobuz, si recomand oricui merge in Sri Lanka experienta, devii parte a acestui organism, multimea te inglobeaza si incepi sa functionezi ca o rotita. De unul singur, pur si simplu nu ai cum sa te descurci nici daca te urci cu mainile in buzunare, daramite daca ai cu tine vreun bagaj. In primul rand ca loc poti prinde doar printr-o minune, ceea ce mie mi se intamplase gratie unui localnic care a insistat sa-l iau pe al lui. Ma rog, jumatatea lui de scaun, pentru ca, asa cum am zis, pe bancheta din spate ajunsesem sa stam la un moment dat nu 4, nu 6 ci 8 persoane.

In al doilea rand, totul zboara. Autobuzul in sine are aripi. Nu le vezi dar le simti, altfel n-ar avea cum sa strabata in 10 ore un drum teoretic de 6 ore dus, 6 intors, pentru ca cei 2 soferi sa ajunga totusi acasa prin munte inainte de caderea intunericului, adica pe la 18.30.

Ai senzatia ca doar aripile invizibile ii tin echilibrul in curbe, cand totul se zdruncina si tu cazi peste vecini sau vecinii cad peste tine. Daca nu cad oamenii, cad sigur bagajele. Dupa primii kilometri in care iti tii valiza cu piciorul ca sa nu zboare pe usa ce nu se inchide niciodata, prin care vezi prapastia, te gandesti ca n-ai cum sa termini cursa intreg sau macar cu garderoba intacta. Si totusi nimic rau nu se va intampla. Cumva, ai sentimentul asta. Inainte sa pierzi controlul valizei, o mana agila si vigilenta de localnic o apuca strans si-ii gaseste un loc mult mai bun, direct peste picioarele vecinului sau care o primeste cu bucurie. Te uiti stupefiat si-n cap iti ruleaza vechile amintiri din 286 in care pe vremuri riscai sa iei bataie daca nu tineai bine de ghiozdan sau sa ramai lefter in caz ca te impingea ceasul rau sa nu-ti bagi portofelul in locuri greu accesibile. Nimeni nu te priveste incruntat, toata lumea e relaxata si linistita si o vreme nu prea intelegi de ce. Poate pentru ca esti turist? La urmatoarea statie, cand un puhoi de localnici plini de boccele dau sa urce si ei peste omenirea stransa deja in autobuz, iti dai seama ca n-are turismul nicio treaba cu asta. In cateva minute devin si ei parte din organism. Copiii pleaca primii, din mana in mana, pe deasupra capetelor, inspre calatorii care stau jos si nu duc nimic in brate sau duc ceva, dar ar mai putea duce si-un pusti. Nu se aude niciun scancent, niciun plansent, nu protesteaza nimeni. Bagajele merg si ele imediat dupa, sunt distribuite care incotro. Nimeni nu-si pune problema ca n-o sa le mai recuperze sau c-o sa le preia devalizate la coborare. Mai ramane de vazut ce se intampla cu atata lume pe metru patrat.

 

 

Randurile se strang cu calm, nu exista tipete, injuraturi, priviri cu subanteles. Pentru toti e foarte clar: trebuie sa inainteze oricat de mult, sa se plieze, sa se organizeze ca un puzzle pana incape si ultimul calator, mai pe scara, mai in interior. Oricum, soferul pleaca doar cand autobuzul cu aripi e gata sa-si ia zborul din nou. Muzica vesela umple eventualele goluri neastupate de vreo punga sau de vreun bocanc.
Apoi, nu exista conceptul de spatiu personal intr-un autobuz din Sri Lanka. Uneori ai senzatia ca piciorul vecinului e al tau, ca mana care se misca pe bara de care te-ai lipit iti apartine, desi stii sigur ca nu e a ta. Dar, extrem de important, nu exista nici indecenta. Oamenii miros a flori si sapun, poarta haine deschise la culoare, impecabile, de te intrebi cum reusesc sa ramana atat de curati pe asemenea caldura.

Corpurile se lipesc, insa intimitatea lipseste cu desavarsire. Autobuzul – organism e complet asexuat.
Atingerile au numai si numai valoare functionala; nu taiesti cu senzatia ca esti invadat. Iti dai seama mai bine de asta cand, pe la jumatatea calatoriei, soferul opreste pentru o binemeritata pauza de suc si tigara, langa o ghereta cu de toate. Atunci organismul se sparge incet, fara panica si nervi, in zeci si zeci de bucati si se scurge catre toneta. Te uiti cu nesfarsita uimire cat de urias e puzzle-ul tocmai spart si, inevitabil, oricat de relaxat ai fi din fire, te strabate o intrebare: Cum se va recompune oare la loc, peste cateva minute, la fel de bine incat sa incapa in masina de dimensiuni ridicole pentru atata lume? Spre linistea ta, nimeni nu-ti ia locul, la semnalul soferului oamenii se asaza exact acolo de unde coborasera si puzlleul se recompune intact in timp record. In caz ca apare vreo fisura, de exemplu daca cineva remarca faptul ca vecinul lipseste, se da alarma. Nu conteaza intarzierea, soferului nici prin gand nu-i trece sa intinda aripile pana nu e organismul complet. In general e vorba de un turist pe minus, nu de un localnic. Dar oamenii vorbesc intre ei, cei de langa usi coboara si se apuca sa caute pana gasesc piesa lipsa; abia atunci autobuzul isi vede de drum.

 

Hiruni s-a trezit si ea dupa inca vreo ora. Ne intoarcem amandoua sa privim prin geamul din spate. Palmierii apar si dispar, straturile de flori, lagunele, tarabele. Pare ca zburam pe o strada nesfasita, dar e ca si cum n-am fi noi, ci o particica dintr-un autobuz harbuit ale carui aripi nevazute poti doar sa ti le inchipui capabile sa opreasca orice rau. E usor sa mi le inchipui asa pentru ca in jurul meu simt ca ceilalti si le imagineaza exact la fel. Suntem la mare deja, calatoria se va termina curand si aproape nu-mi vine a crede ca in maxim o jumatate de ora organismul – puzzle se va disipa pentru totdeauna, ca si cum n-ar fi existat niciodata.

 

Add Comment

Publicate recent

Biblioteca

People & Yoga

Amprenta digitala

Uneori timpul e prea scurt si emotia prea mare pentru ca o traire sa ajunga imediat text de blog. Ca sa n-o pierd, o agat de Facebook sau Instagram.