Mi s-a parut imposibil. Apoi nedrept. M-am gandit la ce au pierdut ei, apoi la ce am pierdut eu. M-am simtit privata de-o experienta viitoare care nici macar sub forma de plan nu exista inca. Poate doar ca un gand vag, fara nicio determinare temporala. Dar am simtit ca cineva, nu stiu cine, ne-a furat miseleste, si mie si lor, ceva important. Cand socul a trecut, am avut revelatia norocului ca i-am cunoscut si ca mi-am petrect cu ei, aproape in afara timpului, primele zile din 2017. Pe plaja de surferi de la Weligama, eu si prietenul meu de calatorie am fost singurii clienti fideli pe care barmanul, bucatarul si varul i-au avut vreodata la Senu, beach barul efemer pe care il iubeau atat de tare.
Weligama Beach, dragostea mea
Am ajuns in Weligama usor debusolata, cu autobuzul de Mirissa (un soi de Mamaia exotica, cu diferenta notabila ca palmierii sunt adevarati si hotelurile au doar 2-3 etaje) din care plecasem inspaimantata de hoardele de turisti, muzica agitata si terasele cu fete de masa scrobite. Si, nu in ultimul rand, de preturile cel putin duble. Era 31 decembrie 2016 si nu-mi doream decat un loc in care sa pot pastra neatinsa, macar pentru scurta vreme, pacea adanca infipta in mintea mea la manastirea budhista din jungla, unde imi petrecusem dimineata. La 15 minute departare de cea mai hip statiune de pe coasta de sud a Sri Lankai, unde toata lumea se inghesuia sa prinda Revelionul (12 ore mai tarziu exact asta aveam sa fac si eu) se intindea celebra plaja de surf despre care localnicii vorbeau cu un soi de adoratie greu de inteles.
Autobuzul a oprit fix langa Marriott, am coborat cu inima indoita si aproape ca mi-a venit sa ma urc la loc si sa merg mai departe. Pana sa decid ce vreau si mai ales ce pot, usile s-au inchis iar eu m-am surprins numarand etajele. Hotelul era inchis pentru renovare si nicio alta cladire nu se vedea de-a lungul plajei: am respirat usurata si am inceput sa merg inainte, pe nisipul atat de fin incat forma un soi de mal care tulbura verzuiul Ocean Indian. Au urmat vreo 500 de metri de terase, din fericire fara nicio fata de masa scrobita, barci pescaresti si palcuri de surferi. Culorile erau sterse, patinate de lumina joasa si tulbure, ca de inceput de toamna, filtrata prin norii care n-au plecat niciodata de pe plaja asta, desi la cativa kilometri departare a fost soare stralucitor tot timpul. Mergeam fara niciun tel si nicio tragere de inima, in tacere, si un nod mi se punea in gat de fiecare data cand imi aminteam ca in urma cu mai putin de 24 de ore levitam in Tangalle, un sat ca un Rai, la vreo suta de kilometri spre sud. Nimic nu era gresit pe Weligama Beach, nici norii prea josi, nici nisipul prea fin, nici surferii boemi, dar ceva, nu stiam ce, parea iremediabil pierdut. Ajunsesem aproape de capatul plajei. In fata, peste alte cateva sute de metri, nu mai era decat portul de pescari. Orizontul mi se ingusta, ma atarnam de fiecare pas ca de inca o sansa ratata, gandurile mi se buluceau in cap in timp ce tot restul disparea incet incet. Si oceanul, si tarmul, si prietenul meu de calatorie care, simteam, nici el nu-si gasise inca locul pe plaja asta.
Viitorii prieteni din Weligama
“Coconut?” – m-a readus la realitate o voce prietenoasa. Era barmanul. Semana perfect cu Snoop Dog si ne zambea de pe un soi de terasa, o improvizatie de cateva mese si 2-3 sezlonguri care aveau sa devina acasa pentru noi in urmatoarele zile. Nu era nimeni la Senu Beach Bar. Ne-am asezat pe cate un sezlong, contrar tips&trick-urilor de calatorie care dau ca garantie barurile si restaurantele pline, unde traficul mare asigura ingredientele proaspete. Am ignorant nuca de cocos si-am cerut o bere Lion cu 8,9 % alcool si 2 pahare. Nu-mi aduc aminte sa fi vorbit ceva.
Snoop Dog s-a intors dupa o vreme, destul de lunga – aveam sa constatam ca timpul aici nu prea conta – cu zambetul pe buze, cu berea si cu bucatarul. Ni l-a prezentat si-am inteles ca cei doi sunt frati. S-au asezat discret, in preajma noastra, gata sa ne ofere orice ne-ar fi trecut prin cap, de la mango, salata de fructe, smoothie sau fresh la calamari, ton, caracatita, creveti, peste coral, pisica de mare. Din cand in cand ne mai spuneau ceva despre sat, sau despre ei, despre familiile lor, despre tsunami, despre pescuitul cu harponul, despre orice. O faceau cu o naturalete dezarmanta, in momentele perfecte, ca si cum am fi fost niste prieteni vechi, veniti in vizita dupa multa vreme, pe care ii puneau la curent cu noutatile din viata lor modesta. Ne intrebau lucruri despre noi, glumeau, imparteam berile noastre sau berile lor, pachetele de tigari, sticla de vin.
Cele mai bune fructe de mare din lume
Barmanul vorbea bine engleza si avea o formatie de reggae. Tsunami-ul ii luase tot, inclusiv tatal, care era pescar, dar povestea despre asta cu o delicatete extraordinara, cu vocea joasa si ochii adanci, ca si cum ne-ar fi revelat un mister de nepatruns in lumea noastra, de oraseni. Era budist si credea ca Oceanul are drepturi nemasurate pentru ca toata viata din Weligama era din bunavointa Oceanului. Era asa de convingator incat am inceput sa cred si eu. La 4-5 dimineata, bucatarul – pescar pleca in larg, infruntand curenti periculosi si valuri nemiloase in cautarea pestilor coral retrasi in ape mici si inselatoare, in preajma insulitelor pustii. Nu toate barcile care pleaca se intorc; retinusem ideea si ma intrebam cum poate pomeni c-o liniste suprema despre asta, stiind ca peste cateva ore va fi intr-una dintre ele. Dupa amiaza, gatea dumnezeieste. Am constatat asta dupa prima imbucatura dintr-un platou de fructe de mare pregatite aparent rudimentar, pe plita din bucatarioara improvizata unde amandoi se descaltau la intrare. Am mancat fructe de mare in multe locuri din lume, inclusiv in 2-3 restaurante de lux unde stiu ca n-o sa-mi mai permit o cina niciodata in viata. Dar daca as fi pusa sa aleg intre un meniu exorbitant acolo si unul de maxim 5 euro la Weligama, l-as alege pe bucatar fara sa clipesc. N-am putut sa nu ma gandesc ca, undeva in Europa, ar fi putut sa fie un chef vestit, intr-un restaurant cu stele Michelin. Am incercat sa mi-l imaginez asa, cu tunica cu monograma si manusi chirurgicale in loc de slapi si pantaloni scurti. Dar n-am reusit. In primul rand pentru ca bucatarul era el insusi doar pe Weligama Beach, pe care a marturisit timid ca n-ar putea s-o paraseasca niciodata, oricat de greu ar duce-o acolo, desi 23 de membri ai familiei sale locuiau de multa vreme in Germania si ar putea oricand sa mearga dupa ei.
Un mic business de familie obisnuit in Sri Lanka
Si el si barmanul ne-au oferit tot ce-au avut mai bun, iar daca ne-am dorit ceva ce nu aveau, un pachet de tigari sau o inghetata, de exemplu, ne-au surprins cu ele cateva minute mai tarziu. N-am inteles cum faceau asta fiindca nu era niciun loc in jur de unde ar fi putut sa le cumpere; daca ar fi existat, am fi mers noi. Dar seara tarziu, mult dupa ce pierdusem (de fapt ignorasem) ultimul autobuz, ne-au facut cunostinta cu varul, care era sofer de tuc-tuc si se ocupa de comisioane pentru turisti ca noi, cu tot soiul de ifose. Dupa ce toata ziua ne procurase mofturile pe gratis, din umbra, noaptea avea sa ne duca inapoi, la Mirissa.
Varul era din alt aluat, mai descurcaret si mai hatru, ii placeau petrecerile cu muzica asurzitoare si fusese ospatar intr-un resort de lux de unde plecase pentru ca detesta uniforma. N-avea in ochi melancolia fratilor despre care abia in ultima zi am inteles, de fapt, ca nu erau frati nici ei, ci tot veri. In schimb avea o iubita frantuzoaica si era dezamagit ca nu primise viza ca sa o poata vizita de Sarbatorile ei, dar o astepta peste 2 luni, in vacanta. Era mult mai tanar ca ea si in mod cert arata mai bine, insa n-am avut nicio secunda senzatia ca se foloseste de relatia asta, in ciuda faptului ca povestirile despre ei includau escapade la hoteluri de lux in care varul cu siguranta n-ar fi putut sa-si permita sa stea niciodata pe banii lui. Ceva era cald, afectuos si onest in vocea si in vorbele lui si am simtit ca reusise sa descopere in frantuzoaica cu pricina lucruri pe care noi, in lumea noastra, le cautam arareori si nu le gasim aproape niciodata. A fost atat de entuziasmat de fidelitatea noastra pentru micul lor business de pe plaja, incat ne-a prezentat-o intr-o seara si am ajuns sa vorbim cu ea, pe Facetime, ca si cum am fi fost la o intrunire de familie de la care, in mod regretabil, un membru lipsea si trebuia musai intergat in atmosfera cu ajutorul tehnologiei.
Fiecare dintre ei ne-a dat ceva: un cuvant, o amintire, o gluma, o tigara, o poveste pescareasca in care moartea aparea pe creasta unui val, dar nu scotea coltii cum ma asteptam eu ci se lasa impaciuitoare peste o barca ce-si implinise deja destinul.
Dincolo de toate astea, fara sa stie, cu totii ne-au dat ceva de nepretuit. Un loc pe care nu-l gasesti de multe ori in viata, in care timpul nu mai conteaza, unde nu exista decat clipe si stari, in care pur si simplu stii ca orice va veni, o sa fie bine pana la urma. Beach barul lor a devenit al nostru, ni l-au cedat din toata inima. Cateva zile la rand ne-am mutat de la o masa la alta, de pe un sezlong pe altul, in leagan, in hamac, in bucatarie. Am plecat pentru vreo ora-doua, ne-am intors neputinciosi, desi ne luasem deja la revedere. Am continuat sa facem asta zi de zi, venind cu autobuzul si plecand cu tuc-tuc-ul, ca si cum nimic altceva n-ar mai fi fost de descoperit. Fara sa-si propuna, ne-au invatat arta de a nu face absolut nimic, de-a sta in pace, fara planuri, regrete sau griji, fara asteptari ori dezamagiri, de multe ori fara cuvinte. Ei ne-au fost de ajuns, cu seninatatea, bunatatea si bunavointa lor care n-au avut nimic de-a face nici cu turismul si nici cu banii (sumele pe care le-am platit acolo au fost ridicole).
La randul lor, au fost fericiti cu noi in preajma si foarte tristi in ultima seara cand ne-au rugat sa mai ramanem macar 10 minute si ne-au dat cadou coliere din scoici de pe plaja, sa ne amintim de Senu si de ei. La plecare, ne-au spus ce inseamna Weligama si am aflat ca traiam, de 4 zile, in Satul de nisip.
