De ce yoga nu e atletism, gimnastica ori circuit de forta

Chiar de la prima lectie de introducere in yoga intelegi, fara sa ti-o spuna nimeni, ca yoga nu e atletism. Da, iti folosesti toti muschii, articulatiile si ligamentele, dar nu e ca si cum te antrenezi pe Lia Manoliu. In primul rand pentru ca punctul din care pleci – in care aproape nu poti sa faci nimic, nici cele mai simple posturi – e locul in care te intalnesti cu mintea ta.

La inceput, ea se deghizeaza intr-o ciocanitoare negativista care iti spune ca yoga nu-i de tine, ai face mai bine sa-i lasi pe cei mult mai elastici si fibrosi sa se ocupe cu asta. Tu te poti intoarce cu succes la bazin, la alergare sau la clasele de box, depinde cata furie ai adunat in tine si cum simti ca ti-e mai bine s-o dai afara.
Te dezamagesti usor, injuri cu nasul in saltea, te gandesti de 10 ori pe ora sa te ridici si sa pleci. Mintea ta iti ghideaza toate miscarile, reactiile si muschii, inclusiv pe cei ai fetei, cu care faci grimase diverse. De la uimire necontrolata vazand cum unele corpuri se desprind de salteaua in care al tau se inversuneaza sa ramana lipit, pana la ura nestapanita indreptata catre toata lumea din jur, in special catre instructor. Dar yoga nu e atletism: mantra asta te-ar ajuta in aceste momente.

 

 

Rebeliunea e fireasca, chiar daca nu are de-a face cu zenul despre care ai auzit ca o sa-l atingi prin yoga. E o prima etapa, nu stiu daca obligatorie, dar care mie mi-a fost de folos in a intelege mai departe cum stau lucrurile.
Ce poti face in aceste conditii de asediu al gandurilor negre e sa-ti lasi mintea sa-si exerseze damblaua si sa astepti, in ciuda tuturor prognozelor negative pe care le da, momentul in care se va plictisi de atata tambalau si va cadea si ea, lata, langa tine. Abia atunci s-a convins si ea ca yoga nu e atletism si nici gimanstica, desi iti solicita flexibilitatea si forta.

De fapt, doar atunci cand te-ai declarant infrant, umilit de propria neputinta asupra corpului, dar mai ales asupra mintii, participi, pentru prima data la clasa de yoga. Stand asa si contemplandu-ti limitele – extrem de reduse – fara sa te mai urasti pentru ca nu esti in stare nici macar sa te apleci in fata si sa atingi cu mainile salteaua, incepi sa auzi cu adevarat instructiunile. Detaliile pe care instuctorul insista, care fac diferenta si care te ajuta sa te apropii de linia cat de cat decenta a unei asane. Ce-i drept, incetul cu incetul, aproape imperceptibil la inceput.
Dar e un mare progres doar faptul ca mintea ta s-a oprit si se ocupa acum cu ce trebuie, nu cu cercetarea ceasului din 5 in 5 minute. Sau cu studierea invidioasa a colegilor mai avansati. Atata vreme cat iesi din moodul de stadion, de competitie, de performanta (si mie mi-a fot foarte greu sa ies din el) chiar daca nu executi nimic corect, tot esti cu un pas inainte. Unul mai mare decat crezi pe moment.
Cat despre sfidarea legilor fizicii la care esti sigur ca asisti, pot spune doar ca din ce-am vazut eu, la yoga toate stau acolo unde trebuie sa stea in mod natural, chiar daca pare imposibil. Disciplina se cheama echilibru mai mult decat forta, iar tehnica rabdare mai degraba decat antremanet.