E un fragment din visul cu care cred ca m-am nascut in cap si de care n-am putut niciodata sa scap, desi am facut eforturi substantiale. Un vis pe care, in mod ciudat, am descoperit ca-l traiesc deja doi pamanteni, Lulu si Sebastian (Ian), pe Plage du Bas Fort din Le Gosier, Guadelupa.
Asta ma dusesem eu sa caut in Guadelupa, un vis. Asa ca nu mi-a pasat de amanunte cand am decis ca plec. Singura mea preocupare a fost sa rezerv rapid biletele de avion cu pret redus de la Air France, nu care cumva sa ratez promotia. In decizia asta rapida m-a ajutat, ce-i drept, si metrul de zapada care tot crestea la mine pe balcon, in ianuarie 2014, si cand am apasat butonul Buy am simtit ca se face primavara, desi aveam sa plec abia in aprilie. Cum sunt innebunita dupa surprize si am ramas cu ideea fixa ca ele nu pot fi decat placute, nu m-am gandit sa caut vreo informatie despre Guadelupa. Mi-a fost de ajuns ca la primul google, care a ramas si ultimul legat de aceasta vacanta, mi-au aparut in fata Caraibele. Am simtit c-am murit si-am ajuns in Rai, iar in maxim 3 minute dupa epifania geografica aveam deja biletele rezervate.
Drumul spre plaja exotica trece prin orasul brutal
La fata locului, situatia s-a dovedit un pic delicata. Point-a-Pitre nu era chiar prietenos, asta ca sa nu spun de-a dreptul agresiv. Lumea venita in vacanta trecea prin capitala-port a insulei doar cateva ore, in drum spre insulitele din jur ori catre sudul extrem al tarii, unde era pace si frumos. Doar eu imi rezervasem nu mai putin de 3 nopti la hotel Saint John Perse, chiar in port, deci cum e mai rau, spre uimirea receptionerului de la hotel, un localnic simpatic cu rasta nesfarsite cu care m-am imprietenit rapid pentru ca era, ca si mine, fan Federer.
Dupa ce am trecut rapid de socul cultural al dealurilor de maghernite iesite in calea taxiului pe drumul de 15 minute dintre aeroport si hotel si de cel al gratiilor pe 2-3 randuri din centrul orasului, am multumit in gand Universului ca m-a varsat cu bine la destinatie, am inhatat rapid o harta de la receptie si-am pus degetul pe primul oras din apropiere care parea mai de incredere, decisa c-o sa-l vizitez a doua zi. In Point a Pitre era clar ca mai mult de un ceas doua n-aveam ce sa fac. Receptionerul m-a felicitat pentru alegere si-a respiat usurat ca scapa de grija mea: daca statea sechestrat in hotel, ziua in amiaza mare, cu usile inchise bine si gratiile trase, nu era pentru ca avea el vreo carenta de adrenalina. Mi-a explicat de cu seara care erau posibilitatile de-a ajunge in Le Gosier. Puteam cu autobuzul local, care nu facea mai mult de juma de ora dar, pentru ca era Paste, aveam sanse uriase sa nu vina: depinde in ce toane era soferul. Probabil pentru ca m-a vazut nedumerita – adica autobuzul nu era un serviciu public? sau era particular? – mi-a explicat binevoitor ca totul e relativ pe acolo si tine foarte tare de cheful fiecarei persoane in parte. Asa ca cel mai bine, daca vreau sa fiu sigura ca ajung, sa iau taxiul cu care lucreaza hotelul pentru suma modica de 15 euro dus-intors. Mi s-a parut rezonabil desi mersul cu taxiul in vacanta ma enerveaza cumplit, asa ca mi-a aranjat cursa pentru a doua zi pe la pranz.
Plaja exotica unde mi-au ramas, ciuntite, aripile
Soferul de taxi a ramas si el cu gura cascata cand a auzit ca umblu singura prin Point-a-Pitre. Ca sa-mi dea incredere desi eu, senina, nu eram deloc convinsa ca am nevoie de asa ceva, mi-a spus ca in Le Gosier lucrurile sunt mult mai asezate. In sensul ca orasul se mandrea cu una dintre foarte putinele garnizoane de politie de pe insula, proaspat infiintata de politicianul care castigase de curand alegerile locale. Erau, in total, 4 politisti. Ce-i drept, un numar impresionant prin comparatie cu zero absolut, cati vazusem prin capitala in cele 2 ore petrecute pe stradutele, multe dintre ele sumbre rau, din Point-a-Pitre. Dupa 15 minute de drum si-o conversatie simpatica din care am aflat ca timpul era cu adevarat relativ pe insula, noroc cu telefoanele mobile ca inainte de ele puteai sa-ti dai intalnire azi dar sa te vezi maine (intarziere se punea abia dupa primele 24 de ore) am ajuns la plaja. La plaja exotica a unui hotel mai exact, pentru ca, in ciuda garnizoanei, pe cea publica nu mi-o recomandasera nici receptionerul si nici soferul si aveam sa constat cu ochii mei ca intr-adevar, nu era nicio smecherie cu ea.
Nu-mi mai amintesc numele hotelului, se poate sa fi fost Le Marisol, nu bag mana in foc, insa imi aduc aminte ca primul lucru pe care l-am remarcat si mi-a taiat picioarele a fost beach barul. Era intocmai ce sperasem ca voi gasi in Caraibe (minus hardughia de hotel catre care m-am asezat cu spatele ca sa pretind ca nici macar nu era acolo). Cocktailuri cu umbrelute, palmieri, hamace, inventarul complet pe care il vazusem eu prin filme si pe care imi bazam fantasma vizuala despre viitorul personal in slapi si pantaloni scurti pe toata durata anului. Ceva turisti dar nu multi, majoritatea francezi si englezi, plus Lulu si Sebastian, cuplul care detinea si administra barul.
Nu erau localnici, se vedea clar: ea blonda, bronzata si slaba, la vreo 45 de ani, el inalt si atletic, la vrea 50 si ceva. Pfuai, asta trebuie ca e fericirea! Erau metropilitani, cum ii numesc pe francezii de pe continent, printre dinti, cei din Guadelupa. Fiindca n-aveam mare lucru de facut iar despre plaja nici nu putea fi vorba in miezul zilei in Caraibe, cand simti cum soarele ti se asaza direct pe creier si sta acolo pana te iau halucinatiile, m-am instalat la bar, cu ochii geana pe un bol imens cu ceva ca o salata de fructe plutitoare in mult, speram eu, alcool.
Asa si era, mi-a confirmat Lulu dupa ce m-a salutat senina si-am facut cunostinta. Era mult rom de cea mai buna calitate – rom agricol, nu industrial mi s-a atras atentia – din trestie de zahar, produs in distileria din Montebello (Basse Terre). Iar asa zisa salata de fructe era mult prea celebrul cocktail numit Planteur, un amestec yellow-mellow de o rara perversitate, creat de localnici din tot soiul de bunatati individuale: guava, fructul pasiunii, mango, sirop de trestie de zahar, scortisoara, lime si o cantitate impresionanta de rom alb. Lulu ma intreaba daca numar de obicei caloriile – cine stie cu cine o fi avut de-a face in sezoanele de cand facea cocktailuri – iar cand aude ca nici prin gand nu-mi trece, pune doua pahare de planteur si ciocnim.
Venise cu acelasi vis ca mine, din Franta, de la Paris, impreuna cu Sebastian, sotul ei, in urma cu 11 ani. Lucrasera in advertising, stransesera ceva bani iar el primise o mostenire, le ajungeau cat sa-si inceapa un mic business pe o plaja exotica. N-ar fi ales Guadelupa, dar era mai usor pentru ca, practic, legile erau cam aceleasi din Franta si nu riscau vreo birocratie neinteleasa. Ea ar fi mers mai degraba in Cuba, dar totul era incert acolo, macar in Guadelupa n-aveau nevoie decat de cartea de identitate. Plus ca in perioada respectiva proprietatile pe insula aveau preturi rezonabile, abia incepuse exodul dinspre continent. Fusese relativ simplu, tehnic vorbind, sa-si faca un rost; o cunostinta de la Paris, care lucra la birourile din Point-a-Pitre ale unei multinationale frantuzesti ii ajutase cu informatii si contacte. Drumul parea lin iar Lulu si Sebastian au simtit, la inceput, ca facusera alegerea vietii lor. Nu le parea rau, doar ca…
Doar ca ce? ma intrebam eu. Ce-ar putea s-o nemultumeasca in aceste conditii? Pai, visul in sine; visul al caror prizonieri ajunsesera. In fiecare zi, in sezon, il traiau. Era o monotonie placuta, nimic de zis, si pentru ca il traiau impreuna le-a fost mai usor. Lulu imi confirma ceea ce banuiam si eu si nu ma bucura deloc: ca de unul singur sansele de-a te adapta sunt infime. In primul rand ca pierzi tot: tabieturile, locurile preferate, prietenii, familia. Constantele din viata ta se schimba, mai ales daca nu apuci sa-ti incepi visul la 20 de ani. Tot ceea ce numeai obisnuinta devine un lux pe care-l revizitezi doar in extrasezon, cand mergi pentru cateva saptamani acasa. Cand spune acasa inca se refera la Paris, nu la casuta din Le Gosier. In rest, ramane munca multa de la bar, plus cea de adaptare la un mediu irezistibil din exterior, dar cu multe pete interioare. Una dintre pete e dispretul mocnit al localnicilor pentru metropolitani. Pentru ei, francezii sunt, in continuare, cei care le-au invadat linistea. Si, oricate investitii europene ar absorbi tara – se vad peste tot, in soselele impecabile, in resorturile reconstruite care au revigorat turismul si au creat locuri de munca bine platite pentru localnici, in sistemul de sanatate si de educatie – in Guadelupa mocneste ceva. O furie pe care o simti si pe care nu au reusit s-o domoleasca nici ofertele incredibile la masini frantuzesti care impanzesc insula, nici hipemaketurile Carrefour care se vad peste tot, nici macar tipsurile turistilor ametiti de planteur. Si, imi explica Lulu, sa nu cred ca nu e, cumva, o furie indreptatita. Ei, pentru ca stau acolo de atata vreme, inteleg. Dar asta nu inseamna ca le e mai simplu sau mai usor, pur si simplu inteleg ca paradisul are un cost si, intamplator, in Guadelupa costul e asta. Il accepta, dar trebuie sa spuna si ca le-a facut visul imperfect.
Pe-al lor si pe-al meu as putea spune, dupa aceasta discutie. Cumva imi simt aripile frante si pricep si eu, in cele din urma, ca singurele vise fara striatii se numesc himere si-ar fi mai bine sa nu le cresc pentru ca, transplantate in realitatea unei cartoline cu un peisaj ireal de frumos, vor sfarsi prin a deveni simple acvarii cu apa de ocean si limite, poate, insuportabil de abrupte.
wow. un adevarat paradis. indiscutabil