Jazz, tarfe si macete la Point a Pitre

Candva, undeva, intr-un colt de lume violent si brutal, pe care in mod normal as tinde sa-l ocolesc, am fost fericita. Era noaptea de Paste si ascultam jazz in Point-a-Pitre Guadelupa.
Dincolo de golful in care se afla hotelul meu – un soi de autoservire de 3 stele spre cel mult una, in care iti faceai singur omleta sub ochii dispretuitori ai negresei de vreo 50 de ani, pusa acolo fix ca sa faca omleta, dar careia pur si simplu nu-i pasa – se auzea o muzica greu de descris in cuvinte.

O noapte intreaga am ascultat jazz cantat in creola, pe un balcon ingust pe care cu greu incapea un scaun. La 9000 de kilometri departare de toti oamenii dragi din viata mea, inconjurata de gratii din toate partile – Point-a-Pitre e unul dintre cele mai agresive orase din Caraibe – m-am simtit pentru prima oara cu adevarat aproape de ei. Era ceva dureros pana la dezintegrare in muzica aia pe care stiu sigur ca n-o s-o mai aud niciodata, decat doar daca ma reintorc acolo. Si-n acelasi timp era ceva viu, duios, plin de speranta. Am cautat-o: nu poate fi gasita pe You Tube, nu exista cd-uri, nimeni n-o stie si n-o poate canta in felul ala. Asa cum o cantau oamenii din favelas, in fata containerelor muncitoresti semi insalubre in care traiau si, cu siguranta, inca traiesc si astazi.

Sunt paria, majoritatea tarfe si cutitari. Formeaza o lume ciudata, in care platformele ametitoare, de prost gust, animal printul si minijupele microscopice vietuiesc laolalta cu machetele, cicatricile si slapii, pe ulite prafoase, intr-o caldura uneori abominabila. Nu-s deloc adecvate, nici unele nici celelalte, nu-s adecvate nici la realitatea lor si nici la a noastra. Dar par a fi acolo de cand lumea si iti dau sentimentul ca tu vei trai poate mii de vieti diferite pana cand la ele, in favelas, o sa se schimbe ceva.

Nu stiu daca-si doresc mai mult, daca viseaza, daca fac planuri. As fi vrut sa-i intreb, numai ca lumea lor e inchisa – cu precadere pentru femeile care calatoresc singure. Am fost sfatuita prieteneste sa n-o invadez cu prezenta, s-o observ doar in tacere, cu precautie, de dupa geamurile fumurii ale unui taxi hodorogit si fara sigla in care nimeni sa nu aiba nici cea mai mica banuiala ca exist. Si, in orice caz, sa n-o fotografiez, asta ii enerveaza cel mai tare, ii instiga si-ii aspreste si mai mult: fotografia. Nu cred ca le e rusine cu viata lor, cred ca sunt impacati. Nu fericiti, doar egali cu ceea ce traiesc. Dar undeva, un instinct primar, le spune ca fotografia le-ar face o defavoare, i-ar plasa in spatiu si timp, i-ar lega de mintile tuturor celor care i-ar interpreta in fel si chip. Iar adevarul e ca o simpla fotografie, chiar si perfecta, n-ar putea niciodata sa-i simta asa cum o poate face ochiul si sufletul care ajunge, chiar si pe usa din spate, in lumea lor. Intr-un amestec de frica animalica, placere si bucurie imensa.

Cursa in favelas a fost un privilegiu cumparat cu greu de la taximetristul hotelului, contra a 60 de euro pentru 15 minute. Dar sunt dintre banii cei mai bine cheltuiti in calatoriile mele. Am putut sa dau chipuri vocilor care au cantat pentru mine cea mai frumoasa muzica pe care am auzit-o pana acum si sa inteleg ca perfectiunea e doar o fateta a unei prisme murdare, a unui organism uneori ciudat. Uneori apare in locurile unde poti sa pui pariu ca n-o sa gasesti nimic. Doar ca e ceva efemer si prea putin important in lipsa contextului.