Daca nu apuca sa te sperie (ceea ce cu mine s-a intamplat), sigur te oboseste ingrozitor. De-a lungul clasei iti vor fi introduse tot soiul de alte animale: cobra, puiul de cobra, tigrul, pisica, delfinul etc. Insa niciunul nu-ti va crea o impresie la fel de puternica precum cainele cu fata in jos. Mai ales daca se intampla ca instructorul sa fie chiar langa tine cand faci cunostinta cu el.
Cainele cu fata in jos (raspunde si la numele Downward Facing Dog sau Adho Mukha Svanasana) e o postura (asana) care aproape ca te face sa plangi. Mai intai de nervi ca altii o pot face (stii asta pentru ca tragi tot timpul cu ochiul la vecinii din sala) iar tu in niciun caz nu te apropii de adevar. Si asta o stii cu certitudine pentru ca te studiezi in oglinda cu celalalt ochi. Apoi de durere, fiindca muschii tai, articulatiile si ligamentele din tot corpul, de la umeri si pana in varful degetelor, se opun din rasputeri. Iar dupa cum se vede si mai ales se simte, secventa de incalzire din debutul orei nu le-a ajutat prea mult. Si nu in ultimul rand, iti vine sa plangi de frustrare ca in timp ce tragi cu ochiul la vecini, la oglinda si din cand in cand la genunchi (singurul loc in care, de altfel, ca incepator, ar trebui sa privesti), uiti sa respiri, te inverzesti si te predai in patru labe pe saltea. Primul din toata clasa! E si asta o postura, nimic de zis, dar nu aia care trebuie. Instuctorul iti confirma informatia imediat. In timp ce tu stai comod pe saltea (deja ai renuntat) iar restul participantilor au in continuare, spre invidia ta, o relatie destul de relaxata cu patrupedul, prin cap iti trec ganduri negre.
Totul e sa rezisti acestei tentatii, lucru care, sa fim cinstiti, e chiar mai greu decat sa te imprietenesti cu cainele. In lupta acerba dintre saltea si usa de iesire ti-ar prinde bine sa te gandesti, in primul rand, de ce te-ai ridicat din pat la 6.30. Cu ceva noroc si-un gram de determinare, asta ar putea inclina balanta in favoarea saltelei. Probabil ca ceva mai mult decat o simpla curiozitate te-a facut sa-ti pui ceasul la o ora despre care uitasei ca exista. Daca iti amintesti acest mic amanunt, s-ar putea sa te inscrii si la urmatoarea ora de yoga.
Din fericire, eu mi l-am adus aminte si, in ciuda tensiunii dintre mine si noua mea cunostinta, cainele cu fata in jos, am revenit zilnic, pana cand ora de yoga a devenit o parte incredibil de placuta si de asteptata a diminetilor mele. Cu ocazia asta am realizat si diferenta dintre vointa (despre care nu stiam prea multe) si inversunare. Intr-un timp nu foarte lung, am imblanzit cat de cat lighioana. Culmea e ca nici nu stiu cand s-a intamplat asta fiindca am invatat sa-mi ignor vecinii de saltea si mai ales oglinda. Am invatat sa-mi ascult muschii, ligamentele si articulatiile, sa accept ca au si ele zile proaste si sa nu tin cu tot dinadinsul sa le dau peste nas. Si mai ales m-am obisnuit sa-mi ascult instructorul fara sa iau personal relativ putinele vorbe pe care le adreseaza tuturor, nu doar mie (chiar daca uneori ma mai predau prima din clasa).
Ca o prima concluzie, as putea spune ca cele mai multe lucruri pe care le-am invatat in prima ora de introducere in yoga sunt despre rabdare, ego si competitie (sau mai bine spus, despre lipsa ei). Si-am constatat cu surprindere vadita ca, daca le tin minte si dupa ce se termina ora, nu-mi prinde rau deloc. Cainele cu fata in jos nu ma mai sperie nici cand ia forma unei probleme de job sau de relatii si asta e partea cea mai buna pentru mine.
