Lucrurile bune vin si pleaca. Tu ramai.

L
De cele mai multe ori, cand mi-am pus ceva in cap, am reusit. Dar lucrurile bune din viata mea au venit mai greu decat am vrut si au plecat mai usor decat banuiam c-o vor face. Ori, si mai rau, s-au transformat. Dupa ce am inceput sa fac yoga, stand fata in fata cu propria minte si propriul corp mai mult ca oricand, am inteles putin din proces.

Mi-a luat ceva timp sa pricep si sa simt pe pielea mea ca doar lucrurile rele vin cand vor ele, mai precis cand nu faci nimic. Pentru alea cu adevarat bune, trebuie sa depui ceva efort. Asa ca acestea din urma se arata cand esti pregatit sa le primesti in viata ta, sa le confrunti, sa le asumi si, la o adica, sa poti trai in limite mai mult decat decente si fara ele. Ce legatura au toate astea cu yoga? Aparent niciuna. Si, in niciun caz, cand am intrat pe usa la prima ora de introducere in yoga nu ma asteptam sa primesc raspunsuri la asemenea intrebari de la o saltea. Insa, pe masura ce am transformat yoga intr-o practica (aproape) zilnica si am fost obligata astfel sa ma confrunt constant cu parti necunoscute si mai ales voit ignorate ale mintii mele, am inceput sa vad putin mai bine tabloul complet.

 

 

Lucrurile functioneaza destul de simplu. Ai o saltea, o minte si un corp. Nu mai pun la socoteala zgomotul de font (adica instructorul, muzica si colegii de clasa) care nici n-ar fi zgomot de fond daca nu i-ai transforma chiar tu in asa ceva. Ce faci cu ele?

Cam tot ce faci pe saltea e o oglinda a unui TU pe care il cunosti prea putin, in ciuda faptului ca ai certitudinea ca-l stii atat de bine incat iti vine sa-i tragi o poseta peste ochi si sa-i strigi in fata ca te-ai plictisit de mofturile si angoasele lui. Salteaua scoate insa la lumina gunoiul de sub presuri pe sub care nu te-ai uitat, poate, niciodata. In general, acesta acopera lucrurile bune pe care habar nu stiai ca le ai. Si daca o iei in serios, salteaua poate sa reziste acolo unde canapeaua (de la terapie, desigur) s-a dat batuta. Spre deosebire de canapea, ea vine si cu dovezi clare ca trupul tau te limiteaza enorm de mult. Si cand spun asta nu ma gandesc la vreo experienta metafizica pe care n-ai cum s-o traiesti pentru ca deocamdata locuiesti la tine in corp. Ci la lucruri mult mai profane precum a sta drept (cu adevarat) ca sa nu te mai plangi nonstop de dureri de spate, sa le pui pe seama varstei si sa te ia disperarea ca n-o sa mai ai niciodata 20 de ani. Sau a respira corect, cu toata puterea plamanilor, cu abdomenul, pana cand simti ca in creierul tau se intampla ceva. Nu, stai linistit, nu te-a izbit o minune si nici iluminarea. Asa te simti cand primesti oxigen destul, lucru pe care probabil ca nu l-ai mai experiment de prin copilarie.

Lucrurile bune vin cand tace vocea cea rea

Limitele corpului, indiferent daca vin din pura necunoastere, din lipsa de experienta sau dintr-o lene care te-a tinut pe canapea (aia cu televizorul de data asta) cel putin jumatate de viata, fac jocul mintii cum nimeni altcineva nu se pricepe sa-l faca mai bine. Si scot la iveala niste limite pe care eu as fi pariat ca nu le am. E destul sa te doara pentru 5 secunde un muschi sau o incheietura (si la yoga te doare peste tot!) ca o voce prietenoasa iti suna in cap: Gata, atata poti, lasa ca nu se intampla nimic! O recunosti, bineinteles, pentru ca ea te-a scapat de atatea ori, la job sau in relatii, de eforturi care ti se pareau inumane si oricum, fara rost pentru tine, din moment ce si vocea a fost de fiecare data de acord ca nu le poti duce. Ce conteaza ca astfel ai pierdut multe experiente? Oricum, sansele sa le atingi erau infime… Nu ti-a trecut niciodata prin cap ca poate tu esti capabil de mai mult. Si nu-ti trece nici acum, pe saltea. Tot ce simti si stii e neputinta.

Prietena ta, vocea, te ajuta sa treci usor peste deziluzia ca Universul a avut ceva de-mpartit cu tine din moment ce colegilor de clasa le-a dat harul de-a putea si tie nu.
Norocul tau ca la yoga nu esti de unul singur (de-asta cred ca foarte putinor oameni le reuseste sa inceapa sa practice yoga in sufragerie, urmarind un filmulet de pe Internet). Nu ca n-as avea incredere in filmulete. Mai degraba nu am incredere in puterea mea, cel putin, de a ma depasi de una singura, fara insistentele unui instructor tocit deja de “nu-mai-poturile”generatiilor anterioare. La un moment dat, instructorul va veni la tine si-o sa-ti demonsteze, fara niciun efort special din partea lui sau a ta, cu o simpla apasare de palma – uneori doar cu un singur deget – ca esti capabil de lucruri uimitoare. Tocmai ti-ai depasit o limita si inca esti in viata, cu toate mainile si picioarele intregi, cu capul pe umeri, n-ai lesinat si n-a fost nevoie sa vina salvarea.

Mai mult decat atat, cand pleaca de langa tine, nu te prabusesti, in ciuda tuturor prognozelor pe care vocea din capul tau le face. Mda, spre deosebire de instructor, ea nu pleaca decat daca vrei tu… Deocamdata nu vrei si inca o mai asculti, ca dovada ca incepi sa te clatini si-ti pierzi respiratia. Dar n-o sa cazi, chiar daca in timp ce-o ascultai te-ai deconectat de la momentul de gratie al primei tale victorii. Amintirea acestei reusite o sa ramana totusi cu tine. Iar cu timpul o sa inveti sa ignori vocea, apoi o s-o amutesti cu totul, concentrandu-te la posibilitati, nu la obstacole. La realitatea ca odata ai putut, deci esti capabil sa mai retraiesti experienta.

 

 

In cele din urma, pricepi de unde vine totul, de unde apar lucrurile bune. De la atentie si concentrare. Nu-ti ramane decat sa te focusezi la detaliile care fac diferenta: cum iti tii mainile cand te asezi in posturi, cum folosesti forta bratelor (pe care nici nu stiai ca o ai), ce faci cu calcaiele, cu fiecare deget in parte, cu gatul, cu barbia, unde iti pui picioarele. Fiecare milimetru castigat intr-o aplecare sau intr-o intindere reprezinta atentie la detalii si concentrare numai si numai la acel mic obiectiv. Fiecare centimetru de saltea, folosit corect, conteaza. Te ancorezi in micul perimetru de 50 cm/120 cm. Nimic altceva nu exista pentru tine in acel moment, senzatiile curg in toate directiile, o data poti, o data nu poti (dar nu renunti pur si simplu) sau daca renunti nu te invinovatesti si nici nu te vaieti.

Lucrurile bune vin si trec peste tine. Tu ramai, cam intepenit, ce-i drept, pe saltea (cel putin la inceput). Uneori in pozitii care nu te satisfac deloc, dar sunt si ele o etapa. Tocmai ti-ai invatat mecanismul de functionare. E acelasi si dupa ce-ti rulezi tacticos salteaua.

Add Comment

Publicate recent

Biblioteca

People & Yoga

Amprenta digitala

Uneori timpul e prea scurt si emotia prea mare pentru ca o traire sa ajunga imediat text de blog. Ca sa n-o pierd, o agat de Facebook sau Instagram.