Ziua despre care vorbesc nu a fost prima in care am mers la yoga. Nici a doua. Cred ca nici n-a fost o zi din primele saptamani. Daca ar fi fost, m-ar fi scutit de-o cantitate considerabila de chin, plus niste situatii penibile in care era evidenta implicarea activa a pantalonilor clasici de trening si a tricoului lejer spre largut. Pentru ca in asta a constat echipamentul meu de yoga o vreme. Doar nu mergeam la sala sa fac parada modei si nici ca sa ma remarc! Mergeam sa ma simt cat de bine se putea, sa ma concentrez pe ce aveam de facut si pentru asta, prima conditie ar fi fost, nu-i asa, sa nu ma stranga nimic; a doua – sa nu ma expuna. Mergand inapoi, pe firul acestei logici bizare, am putea usor trage concluzia ca numai eu venisem acolo cu treaba; toata lumea aia care purta colanti, adica restul clasei, se trezise cu noaptea in cap doar ca sa fie vazuta si admirata (expresie patentata de prietena mea).
Nu stiu de unde imi venise ideea cu treningul (foarte cool dealtfel), dar ma tineam de ea ca un scai, in ciuda tuturor inconvenientelor vizibile si invizibile. Dupa ce ca abia puteam sa respir si ramaneam tot timpul cu vreo 2 asane in uma colegilor de clasa, mai aveam pe cap (in unele ocazii chiar la propriu) si pantalonii de trening. Orice miscare urma sa fac, necesita premeditare. Trebuia sa fiu inaintea ei macar cu un gand-doua ca sa nu ma ia prin surpindere. In plus, avea dublu scop: sa ma duca inspre o postura cat de cat acceptabila, dar sa tina si pantalonii pe loc. De obicei avea si dubla frustrare: asana iesea mai slutita decat ar fi fost normal chiar si pentru mine, iar pantalonii se luau cu gravitatia si-si vedeau de-ale lor.
Cum ridicam un picior, cum plecau la vale, de-am ajuns sa perfectionez varianta pentru avansati a plansei laterale din nevoia de-a-mi tot pune treningul la loc. Cum se-apropia momentul de sarvangasana (mai pe scurt lumanarea), cum ma lua cu frisoane. Fratia dintre pantaloni si tricoul masura L (ca sa nu stea mulat, desigur) era imperturbabila; de fiecare data isi uneau fortele contra mea de nu stiam unde-ar fi de actionat mai intai, la genunchi sau la burta. Si mai ales cum? Cu ce mana? Uneori chiar ma aventuram, in toiul lumanarii si cu riscul de a-mi rupe gatul, sa iau dreapta de pe sold ca sa mai trag macar nitel de bulendrele indaratnice. Un procent imens din putina concentrare de care eram capabila la momentul acela se impartea dusmanoasa, jumatate catre pantaloni, jumatate catre tricou, lasandu-ma balta, sa ma descurc cum puteam cu yoga.
Pentru prima data de cand mergeam la yoga nu mai aveam decat grija cainelui cu fata in jos. Si pentru ca am ascultat de printesa pana la capat si de-odata cu perechea de colanti de yoga mi-am luat si maiou de sport, exact de-ala de care trebuie, cu tot tacamul, puteam chiar sa stau linistita cu capul spre podea, nu ma mai ataca nicio bucata de textila. Ba chiar am avut ocazia de a fi corectata de instructor si asezata in pozitia care trebuia pentru ca, in sfarsit, vedea si el pentru prima oara ca nu-mi tineam bine picioarele.
Acela a fost momentul in care, departe de-a se da batuta, experta n-a putut decat sa traga concluzia ca treningul isi facuse cu brio treaba. Dar pe printesa n-a interesat-o, ea se simtea bine.